La 16 Decembrie, dupa calendare
Era preziua Sfintilor stramosi
Care strigau din neuitare
Sa nu lasam urmasilor, povara
Sa Vada ,sa Auda si sa TACA!!!

La 17 Decembrie ,Duminica Mare
Cu ce durere ne-nvata sa fim
Sa fim si noi si fiecare
Sa daruim copiilor
Speranta,Vorbirea,Privirea si Lumina

Timisoara , Timisoara ,
Timisoara ,Timisoara…..

La Timisoara au coborat in strada
Frica, Deznadejdea si Speranta
Spranta cea dn urma Libertatea

Noi nu plecam!
Noi vrem sa fim !
Nu suntem lasi !
Nu suntem hoti !
Chisr de-ar fi sa ne impuscati
Pe toti !!!
Noi nu plecam !
Noi nu murim!!
Noi nu plecam!!
Noi nu muurrriiimm!!!!!!!!

Promusica – Ilie Stepan

In 22 Decembrie 1989 eram tot Piata Victoriei alaturi de cei care mai ramasesra acolo.

Ni se alaturase armata.”Armata e cu noi!” strigam atunnci cu usurare in glas.La balconul Operei, luase cuvantul primul militar care se alaturase revolutionarilor : maior Viorel Oancea.Mai tarziu am aflat ca dupa ce coborase din balcon , fusese arestat de oamenii lui Gusa.

Unii oameniii au scos televizoarele in geam , asa am vazut si noi fuga lui Ceausescu. Sentimentul ca am doborat acel sistem ,a fost umbrit de faptul ca stiam si vazusem murind oameni.

Ce simteam atunci nu se poate descrie. Pot spune ca a fost o senzatie unica.

Stiind ca in Bucuresti, grupul care a perturbat mitingul organizat de autoritati ,a fost acela care a plecat cu o zi inainte spre Bucuresti.

Era o atmosfera ciudata, se cantau colinzi de Craciun, se strigau lozinci, se canta muzica folk la chitara.Cineva din multinme a strigat “Iliescu!” Nu stiam cine este , deci nu am strigat. Nu a avut ecou acel strigat, dar multi s-au intors si au intrebat “Asta cine este?” , un domn mai in varsta mi-a spus “A fost secretar la noi, demult.” Am ramas pe ganduri, doar nu am facut grozavia asta ca sa inaintam pe acelas drum? Eram confuz.

Deodata, au inceput sa cada niste fluturasi. Era “Rezolutia” tiparita in patru limbi:romana , maghiara, germana si sarba. M-am bucurat , am pus doua exemplare in buzunar.

Usor , usor Piata Victoriei devenise loc de promenada, atmosfera se destinse. Era calmul dinaintea furtutunii. Seara a inceput sa se traga. Nu stiam ce se intampla, nu stiam cine tragea. Oamenii au inceput sa alerge cuprinsi de panica.Dupa trei zile de liniste , nebunia incepuse din nou.

M-am ascuns in pasajul din fata Operei. Am stat acolo pana s-au linistit lucrurile.M-am tarat pe scari, am ieist din pasaj, am luat-o pe langa cladiri pana am ajuns in Parcul Central. Am inceput sa alerg pana am ajuns acasa.

Ajuns acasa , mama mea m-a imbratisat. Stiu ca m-am prabusit in fotoliu si am adormit instantaneu.

Zilele care au urmat au fost confuze, faceam parte din acele garzi revolutionare , care pazeau intersectiile, am prins cativa cetateni inarmati , i-am predat armatei, acestia ziceau ca ii duc in arest , nu s-a mai auzit de ei nimic , niciodata.

Mi-a petrecut Craciunul in strada, in timp ce se trageau rafale de mitraliere.
Nu stiu cine a tras sau de ce.Ceea ce stiu, este ca au mai murit oameni si au murit degeaba.

Inchei aici amintirile mele de acum 20 de ani , si fara sa vreau am gust amar. Nimic din ce am visat atunci, nu s-a concretizat cu adevarat.

Avem poate libertatea de exprimare, dar nu stim cine a tras in noi “16 – 22 cine a tras in noi?”, nu a fost mai nimeni judecat pentru faptele de atunci, un om din esalonul doi al PCR a avut trei (3!!) mandate de Presedinte al Romaniei si continua sa fie un influent politician,toti cei responsabili de reppresalile din Timisoarei au fost eliberati sau nu au fost condamnati deloc, ci sunt prosperi oameni de afaceri.

Nu regret ce am facut atunci, de fapt, nu am facut mai nimic , dar consider ca cei ce atunci au iesit, devenind victime, fie ca au murit,ca au fost arestati ,sau fie si aceia care au fost umili martori ca mine, au dreptul sa stie cine si de ce au tras in populatie.

Timisooara merita un proces real al Revolutiei, nu mascarada care a fost…

In dimineata de 21 Decemcrie 1989, dupa ce am stat toata noaptea in Piata , am tras o fuga pana la munca, era la doi pasi. Ajuns acolo imi vad seful ravasit “Ce ai facut?”"Ce am facut?”Unde ai fost, nebunule? Au fost sa intrebe cine lipseste , le-am spus ca esti pe teren.Nu m-au crezut , mi-au cerut datele tale , a trebuit sa le dam datele tale. Ai inebunit? Astia au zis ca eu…”"Ca imi sunteti complice? Va scot eu sefu’”"Taci, mai , nu realizezi in ce te-ai bagat” “Nu cred ca au sa mai vina , vor avea alte treburi, decat sa alerge dupa mine…”"Pleca de aici”"Vin maine sa va vad, doriti sa merg sa-i spun sotiei, ca sunteti bine?”"Nu,ar fi bine sa pleci.” Am plecat dar nu spre Piata, am tras o fuga pana la cimitirul din Rusu Sirianu sa ma asigur ca acelei victime de 2 ani i se face o inmormantare crestineasca.

Intr-adevar familia Lungu , a primit prima autorizatie cu care isi puteau lua ramas bun de la aceea care a fost fetita lor, victima colaterala, daca putea exista asa ceva in Timisoara…

M-am intors in Piata unde am aflat ca s-au eliberat liniile telefonice. Am ajuns primul acolo, am scos toti banii pe care-i aveam si am zis “Doua convorbiri va rog! Una la acest numar in Bucuresti, iar acesta cu Berlinul”

Am sunat la Bucuresti la Bunicul meu spunandu-i ce s-a intamplat in Timisoara , iar replica lui m-a lasat fara grai si m-a marcat “Eiii na si tu acum, niste golani!”. Initial am crezut ca stie si ca se preface la telefon, ulterior am aflat, ca el era convins de ceea ce spune. Daca el, care mai avea legaturi cu exteiorul, traia cu impresia asta, cat de mare era manipularea in alte zone? I-am spus “Du-te si spune cunostintelor tale ca Ceausescu pica!”"Prostii!”

Am sunat la Berlin, unde am dat de unchiul meu care mi-a pus intrebari punctuale: “Cati morti, cati raniti aveti? Die Securitate va urmareste ?” I-am raspuns cat am stiut mai bine , i-am prezentat situatia cum am putut.Era ingrijorat, mi-a spus sa am grija de mine.Mi-a spus, atunci, o treaba care m-a surprins si mi-a dat de gandit “Si Bukarest? A iesit? Stiti ceva despre ce se intampla acolo? Daca ei nu ies , totul va fi mai greu , daca nu, totul va fi fost zadarnic.”

M-am intors in Piata, ingandurat. Fara sa vreau , unchiul imi deschisese ochii, adica a verbalizat ceea ce eu doar gandisem.Imi dadeam seama, ca negarea fata de ceea ce gandeam nu era constructiva, trebuia sa redevin realist si lucid.

In Piata se derulau programe, se nascuse Frontul Democrat Roman; acel program de cu o seara inainte a fost detailat si concretizat in” Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara”. Eram rupti de restul tarii, oltenii care au venit si continuau sa vina, erau hraniti, omeniti si trimisi inapoi pentru a duce vestea mai departe in tara.

Un grup, de aproximativ 150 de oameni , timisoreni, au plecat spre Bucuresti.

In Piata lumea se ruga in geunchi si mii de oameni rosteau o rugaciuune “Tatal nostru”.In momentul acela ne simteam in mana sortii, a destinului, a lui Dumnezeu.”Exista Dumnezeu!” a fost o lozinca foarte des scandata in aceea zi.

Intre timp a fost pusa la punct aprovizionarea oamenilor cu paine si lapte.Eram tinuti la curent, de un batranel pensionar de la etajul 1 al unui bloc care avea vedere in Piata, cu tot ce se spunea la Europa Libera si la Televiziunea Romana, dar si la cea sarba si maghiara.Consulatul Sarbesc ne asigurase ca toate cererile noastre, sau actiunile noastre erau transmise la TV Belgrad 1.Se tineau de cuvant.

Cand ne simteam pierduti, batranelul cu care stabilisem sa ma tina la curent, a iesit la geam si mi-a strigat emotionat “Tinere, tinere” “Spuneti ” “A inceput, a inceput si Bucurestiul!!”Vestea a fost preluata din om , in om ,pana cand a ajuns la cei de la balcon , care au strigat in microfon “Oameni buni , a inceput si in Bucuresti!!!!!!”

In acel moment, oamenii s-au imbratisat, speranta aparuse din nou, mai vie ca niciodata. Era crucial pentru noi sa ramanem acolo , in Piata, uniti, deoarece aveam informatii despre anumite actiuni ale prim-secretarului Gheorghe Balan.

In aceea noapte se dorea ocuparea Poligrafiei, un grup de persoane , fusese selectionat sa mearga sa opreasca acest fapt, ceea ce s-a si intamplat, deoarece peste noapte au fost tiparite manifestele rezolutiei adoptate de FDR.

Erau vremuri foarte tulburi, aveam o situatie incerta , nu dormisem de 48 de ore si ma intrebam care va fi soarta mea si a celorlanti concetateni ai mei, cu care in acel moment, imparteam totul, de la mancare la libertate, de la concepte palpabile, la cele abstracte.

Imi permit sa exprim o parere personala: daca Timisoara nu ar fi rezistat in acea noapte, iar Bucuretsiul, si celelante orase nu ar fi inceput miscarile de strada, astazi 21 Decembrie 2009, nu mai scriam aceste randuri, sau cu putin noroc ,nu le scriam din Romania.

In ziua de 20 Decembrie 1989 am plecat spre job , pe la ora 8.30 dar mi-am adus aminte ca trebuia sa cumpar niste benzi de magnetofon. Am ajuns la magazinul de electrice, unde era vanzatore o fosta colega de liceu.”Imi pare rau ca nu te pot ajuta dar s-a furat mult de la noi la magazin, mai ales ca suntem de profil electronice..Pe unii din ei ii stiam, ne erau clienti, ne-au luat magnetofoane ,pick-up-uri, amplificatoare, nu am putut face nimic…au venit si au luat ce le-a placut….daca vine un control noi va trebui sa platim…..”

La acest aspect nu ma gandisem.Pentru mine, si magazinele acelea nevinovate, mi se parea ca fac parte din bratul lung al sistemului.

Ma hotarasem sa nu merg la munca in ziua aceea. Am sunat la job si i-am transmis sefului meu ca am o problema. Spre stupefactia mea nu mi-a zis nimic.

Am inceput sa ma plimb si sa studiez mai bine strada, sa incerc sa antcipez ce avea sa urmeze.Ma uitam atent la detalii, pentru a nu uita.Oricum imaginile acelea mai persista si acum in mintea mea.

M-am intalnit cu un vecin”Armata a inceput sa dea inapoi.Stai pe aici , se va organiza o mare manifestatie. Muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului au iesit in mod organizat si se indreapta spre gara”. Eu eram chiar in apropierea Garii de Nord. I-am asteptam . Nu peste mult timp i-am auzit “Romani venit cu noi!” “Azi in Timisoara, maine in toata tara!”.In fruntea coloanei printre multi altii l-am vazut pe tatal fostului meu coleg de banca. Ma vazuse si el, si imi facuse semn.In cateva clipe eram langa el.

Am pornit-o cu coloana de manifestanti spre gara. Acolo, am asteptat trenurile care veneau de la Craiova si din restul Olteniei ticsite cu barbati imbracati in uniforme ale Garzilor Patriotice, Oamenii erau inarmati cu bate de lemn ca cele de baseball dar mai lungi.. Cand au coborat si au vazut demonstratii de pe peron s-au crispat , pentru ca in momentul urmator sa ramana uimiti, au fost primiti cu paine ,rude de salam si carnati.Am asteptat sa mai vina cateva garnituri apoi am plecat cu olteni cu tot spre Piata Victoriei (Operei).Un grup a rammas sa intampine restul trenurilor ce aveau sa vina.Toata lumea scanda “Azi in Timmisoara , maine in toata tara!”

Vazand ultimea de oameni care se alaturasera demonstratilor am plecat pana acasa.In mai putin de o ora am revenit cu cei doi prieteni ai mei precum si cu o prietena de-a noastra, care imi fusese si colega de liceu.

Nu stiu ce capacitate are Piata , stiu doar ca eram om langa om, nu erai stramtorat dar nici spatiu prea mult nu aveai. Nu stiu sa estimez cati oameni eram acolo dar era plin si pe strzile adiacente.

Am inaintat pentru a fi mai aproape de balcon. Acolo m-am intalnit cu alt bun prietenn fost coleg de generala, pe care nu il vazusem de ani buni, desi locuiam in aceasi zona. A trebuit sa se intample grozavia aceasta pentru a ne intalni…

Eram atenti la ce se spunea din balconul Operei.La un moment dat s-a adus un telvizor ce a fost pus pe difuzaorele aflate in centrul orasului.Cand am auzit vocea, mi-a trecut un fior rece pe sira spinarii. “Elemente huliganice, fasciste si agenturile straine au vandalizat Timisoara….” Cuvintele au fost acoperite de huiduieli si de un murmur dezaprobator si de revolta, totusi s-a stat in liniste pentru a asculta ce tembelisme spune conducatorul iubit.

Dupa ce discursul s-a incheiat , am inceput sa strigam “Hotii!” “Unde ne sunt mortii?”"Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa!”.

In acest timp auzisem ca la Consiliul Judetean prim-secretarul Gheorghe Balan si primul ministru Constantin Dascalescu ar dispusi sa negocieze cu noi.In foaierul Operei se redacteaza un document care prezenta cererile timisorenilor, document ce avea sa fie baza unui program si care urma sa fie prezentat si reprezentatiilor de la Bucuresti.

Acesta cuprindea urmatoarele:

• Demisia lui Ceauşescu;

• Demisia guvernului;

• Alegeri libere;

• Infiintarea unui centru de ancheta pentru lamurirea opresiunii de la Timişoara;

• Tragerea la raspundere penala a celor care au dat ordin sa traga în oameni;

• Punerea imediata în libertate a detinutilor politici;

• Mortii să fie dati familiilor lor pentru a fi ingropati crestineste;

• Aparitia la televiziune a lui Ceauşescu în acea seara pentru a informa opinia publica despre situatia reala de la Timişoara;

• Libertatea presei, a radioului şi televiziunii;

• Reforma invatamantului.

Ne-am impartit in doua grupuri mari, unul care urma sa mearga la sediul Consiliul Judetean si altul care avea sa ramana la Opera.Exista pericolul ca cele doua grupuri fiind despartite sa fie mai usor de invins.

I-am insotit pe cei care mergeau la Consiliu Judetean.Au inntrat la negocieri aproximativ 10-15 persoane. La consiliu exista si ceva armata dar fusese anihilata de manifestanti. Cei care au fost reprezentantii timisorenilor au fost inarmati. In timp ce in interior se negocia , in exterior se scanda “Jos Comunismul!”" Jos Ceausescu!”"Jos dictatorul!”

Presiunea era fantastica. Nu pot spune cat au stat la negocieri, dar stiu ca s-a dat drumul detinutilor , multi au venit in Piata. Cat stateam acolo in frig , am vazut cum s-a deschis un geam iar de acolo s-au aruncat in strada sute e pachete de napolitane.Am prins doua pachete , unul i lam dat fetei care era cu noi. Cred ca au fost cele mai bune napolitane pe care le-am mancat vreodata.

In tot acest timp se mergea in grupuri cu schimbul la Opera, pentru a vedea care era situatia si inapoi. Se inspectau zonele laturanlnice, fiind lume foarte multa , la o rafala de mitraliera, lumea ar fi cazut ca popicele. Am ramas la Opera.

Mi s-a parut remarcabila solidaritatea din aceea noapte. De la fabrica de paine s-au adus paini care s-au impartit multimii aflate in Piata, din apartamentele care aveau vedere in Piata se dechideau geamurile si se lasau in jos cosuri cu sandwich-uri si ceai.

Am plecat pana acasa. Pe drum ma intalneam cu oameni care mergeau spre Opera. Ajuns acasa i-am spus mamei sa faca de mancare, sa imi puna un termos cu ceai si o sticla cu vin. Cand sa plec, m-am intalnit cu un vecin care mergea tot acolo dar ca sa poata duce mai multe chestii cu el mergea cu masina. I-am zis daca vrea sa o duca si pe mama mea sa vada si ea ce se petrece. Omul m-a convins sa merg cu ei cu masina, ca sa ajung mai repede la prietenii mei.Am ajuns in 10 minute , am impartit catorva oameni mancare , ceai , putin vin si un pic de tuica, de la vecinul meu Marius, “Ca sa se dezmorteasca” cum spunea el.Imi aduc aminte ca i-am spus “Nu e bine ca ai adus bautura, trebuie sa ramanem lucizi” “Ai vazut tu revolta sau revolutie fara bautura, intelectualule ?” “Asta-i drept nu am auzit . Ma duc sa duc si celorlanti intelectuali ca mor de foame si de sete. ” Nu puteam sa cred ca in acele momente ne pastrasem simtul umorului.

Am dus plasele cu mancare prietenilor mei , am impartit din ce aveam necunoscutii de langa noi.Mi-am petrecut toata noaptea acolo, alaturi de prietenii mei de la aceea vreme si cu cativa din copilarie cu care ma mai intalnisem, cantand si scandand cuvinte ca “Libertate!” , “Desteapta romane!”

In aceea seara am devenit cetatean, al primului oras liber de comunism din Romania – TIMISOARA.

In ziua de 19 decembrie 1989 ,dupa ce m-am despartiiti de prietenii cu care am cutreierat orasul cu o noapte inainte, la ora 8 .30 am ajuns la job. Din tramvai remarcasem o schimbare in modalitatea de aliniere a dispozitivelor militare.

In oras plouase, aerul era o ciudata combinatie intre fum si umezeala.

Dormisem doar cateva ore, resimteam oboseala, mai mult psihica, a zilei precedente.Seful meu ma privea curios, avea o placere sadica sa se joace de-a autoritatea cu mine.Fiind cel mai nou si mai tanar angajat acolo, cred ca eram noua lui jucarie. Ce nu stia el, era ca aveam un dispret pentru tot ce insemna autoritate, iar el era prea limitat ca sa sesizeze tonul meu, usor ironic, sau nu concepea ca putea fi ridculizat de un tanar.Ca majoritata, celor ajunsi in posturi de conducere, era adeptul unui sistem pe cale de disparatie, iar modul meu rebel si nonconformist ii inspira nesiguranta si disconfort.Se simtea impovarat ca I se trimisese pe cap un astfel de exemplar.

“Cum e in oras?” “Pai, cum sa fie sefu’? Dumneavoastra, nu ati vazut cum este ? Sau vreti confirmarea de la mine?””Te intreb, ca eu nu am plecat de doua zile de aici.””Pai , de ce?” “Mi-e frica, plus ca am primit ordin de la Director sa fiu pe faza la orice ora…Gata cu trancaneala, vreau sa stiu sitiatia tuturor cimiterelor din oras””Voi da telefon.”” Te vei duce la toate, m-ai inteles?””Nu prea, dar sa vad ce pot face.”

O colega m-a intampinat , spunanu-mi “Telefon, cred ca e mama ta”. Intr-adevar ea era.Mi-a spus “Ce s-a intamplat la Catedrala, mama? Cand am trecut cu tramvaiul prin fata ei, pe la 5.30 , treptele erau pline de sange , totul era rosu!”"Lasa ca vorbim acasa , oricum nu am idee despre ce vorbesti” “Dar tu nu ai vazut?” “A plouat, mama” dupa care cred ca a inteles ca nu puteam vorbi.Auzisem din nou , acel sunet care imi sppunea ca convorbirea fusese ascultata.

Cu o seara inainte impuscaturile veneau de acolo , de asta eram sigur.Deci din nou soarta intervenise pentru mine, eu cu prietenii mei vroiam sa ajungem la Catedrala, cu o seara inainte, doar tancurile ne-au oprit.

Colega care imi spusese de telefon, venise la mine si se aplecase spre mine spunand pe un ton soptit “ Stiu ca nu puteai sta acasa zilele astea. Poate ai o informatie pentru Alina. Fratele ei….”” Ce e cu el?” “A plecat de doua zile…Tu esti copil descurcaret, poate aflii ceva…””Da sigur, doar sa vorbesc cu ea.”

M-am dus la colega mea Alina “Alinus, cand a plecat Alin in oras” “Duminica, dupa masa, nu l-am vaut de atunci. Poti sa afli ceva?””Voi incerca, insa trebuie sa intelegi ca daca nu a fost arestat, atunci in cel mai rau caz a e la spital ranit, sau mort’ Alina a inceput sa planga. “Alina am sa incerc sa aflu ceva despre fratele tau, iti promit .”

Am luat legatura cu toate cimitirile , la unele la care am fost , in Rusu Sireanau si in Lipovei muncitorii mi-au spus”Stii noi credem ca in unele parcele au fost facute gropi commune.” “Duceti-ma acolo.” Am fost la locurile mentionate se vedea pamant proaspat, nu puteau pune oamenii sa sape, cu atat mai mult cu cat stiam ca mai erau altii, mult mai vigilenti care doreau sa vada daca Ii s-a descoperit sau nu, secrertul. Daca la Rusu Sirianu aveam indoieli , la cimitirul din Lipozvei aveai convingerea ca se facue ceva necurat.Toti se purtau ciudat….

Intuittia mea avea sa se confirme peste 3-4 zile.

La Rusu Sirianu intalnisem din nou familia Lungu, a fetitei ucise..iar m-au dat peste cap, dar am stat cu ei si i-am ascultat, doamna vorbea , tatal era prea distrus. Plecasera la plimbare intr-o frumoasa zi de dumica, si le-a fost omorat copilul, era mai mult decat durere , era disperare…

M-am dus la Spitalul Judetean, obiectiv pazit de paza dubla, m-am legitimat si am cerut cu o asistenta pe nume Corina “Nu poti intra ! Astia te impusca!” Bine, tu spune-mi depre cati morti sunt si daca intre ei ai remarcat o fetita de doi ani?” “Au fost in jur de 100 de decedati, multi au disparut, de ieri seara pana azi dimineata…Da este o fetita adusa de doua zile.” Daca e bruneta cu codite , ea este. Spune-mi ai vazut vreun baietel de 14 ani , blondut , imbracat in blugi?””Nu am vazut un astfel de baietel.Nu cred ca a fost pe aici.”

Ii dadusem telefon administratorului din Rusu Sirianu, sa-I comunic ce am aflat despre Cristina, sa spuna parintilor.
Am fost la job unde i-am spus Alinei despre fratele sau. I-am dat o sugestie, sa il caute pe la prieteni.

Am plecat spre Centru sa vad ce se mai intamplase.Vitrinele erau puse la loc si se aducea marfa, acolo unde aceasta fusese furata sau distrusa.

Ceea ce era interesant era modul in care fusesera dispusi soldatii.Erau aliniati pe un rand de la un colt la celalant al strazii, iar daca te uitai la figurile lor aveau mutrele unor oameni drogati cu ochii sticlosi , parca absenti , avand in vedere situatia. Sau poate erau sper- surmenati. In acel moment pentru mine , ei constituiau dusmanii.Am privit spre Catedrala si mi-am adus aminte de telefonul mamei mele.Cazusera tineri acolo, daca ajungeam cu o zi inainte acolo , cine stie cum eram ( sau nu mai eram) , astazi.

Pentru mine Catedrala are o simbolistica aparte , reprezinta moartea si abia apoi speranta ….

Nu pot uita ca in acel loc au murit oameni nevinovati si cineva din interior nu a intins nici un deget pentru a-I ajuta…Lacasul Domnului….mai poate fi numit asa?

In ziua de 18 Decembrie 1989 pe la ora 7.30 plecam spre job.

Din tramvai vedeam magazinele care inca fumegau, in fata unei librarii se veadea un morman de carti fusesera arse (ma rog, ce ramasese din ele), vedeam vitrinele sparte, magazinele devastate si la fiecare intersesctie cate un cordon de militari si militieni doatati cu armament de razboi si cu cate doua – trei TAB-uri alaturi.

Peste tot erai legitimat si daca li se parea ceva ciudat in atitudinea ta, erai perchezitionat.

In Centru, la magazinele mari , se puneau geamurile inapoi. La unele , treaba era deja gata, in interior se vedeau vanzatorii evaluand pagubele. Muncitorii, care lucrau la refacerea vitrinelor, erau supravegheati de soldati si securisti.

In oras se declarase starea de necesitate.

Ajuns la job, unde ma faceam ca lucrez iar ei ma plateau, am fost intampinat de al meu sef care m-a luat la el in birou si m-a intrebat “Ce stii, de ceea ce s-a petrecut azi noapte?”"S-a petrecut ceva, sefu’?” “Lasa ca va stiu eu .. Rockeri afurisiti…Ai fost ieri, in oras?”‘ Ieri? Sefu’ eu am fost la chef…am baut vin de casa..doar ma stiti , nu prea am rezistenta” ” Bine , daca aud ca ai fost acolo e vai de tine, m-ai inteles? Du-te, la cei de la cimitire.” Dupa ce am iesit din biroul sefului meu, am retrait toate momentele de o zi inainte , intrebandu-ma ce s-a intampat cu cei care au cazut la Catedrala.

Auzisem de la colegi ca in oras se operasera arestari iar spiatalele erau pline de raniti.Am baut un ceai si am dat telefoanele catre cimitire. Era o problema, administratorul cimitirului din Rusu Sirianu, ma ruga sa trec pe la el , avea ceva sa imi spuna.

Am plecat intr-acolo. Am ajuns cu greu deoarece eram oprit din intersectie in intersectie, pentru a ma legitima, pentru a da detalii, de unde vin si incotro ma indrept. Cand am ajuns , mi-am dat seama ca omul (administratorul de cimitir) era speriat. L-am rugat sa se calmeze si sa imi povesteasca ce se intamplase. A inceput sa imi spuna “A venit o familie , le -a murit fetita.. avea 2 anisori. A fost impuscata.”"Poftim?”"Da, au iesit la plimbare, duminica, s-a tras si au nimerit-o. Parintii sunt distrusi. Vor sa o inmormanteze dar nu o pot scoate de la morga. Nu le-o dau. Nu stiu ce sa fac , daca ii inregistrez apare ca este un decedat pe ziua de 17.”"Da si aici , nu s-a intamplat nimic, nu?”

I-am spus sa se calmeze si sa amane putin oamenii. Nu a mai fost nevoie sa o faca, deoarece din pacate pentru mine, a trebuit sa o fac eu.Am vazut doi tineri distrusi. Le-am explicat situatia, au inteles ca pe moment nu se putea face nimic.Cred ca aceasta experienta, mi-a demonstrat, inca o data, ce profesie trebuie sa imi aleg.

Eram si eu ravasit de ceea ce aflasem; pentru prima data realizam grozavia la care luam parte….

Dadeam sa plec , cand m-a oprit un muncitor, din cimitir si mi-a spus “Cred ca s-au intamplat niste lucruri in cimitir.”"Adica?” “Pai, in parcela de la intrarea din spate, sunt urme de cizme. iar gardul e rupt. Cred ca au fost soldati in cimitir.” “Ciudat.”

In mintea mea, legam informatiile in incercarea de face o schema logica.Nu era nimic logic in ceea ce se intampla.Totul devenise mai trist, iar eu ma maturizasem intr-o ora, mai mult decat in jumatate de an.

Am luat-o prin oras, treceam printre cordoanele de soldati, vedeam securistii cu arme automate in mana , imbracati in haine de piele neagra , mi se parea ca sunt rupti dintr-o secventa a unui film de-a lui Nicolaescu.

Timisoara era un oras sub asediu.

Seara au venit la mine cei doi amici ai mei.Stiu ca am glumiit cu mama mea cand ne-a rugat sa ramanem in casa “Ce sa ne faca , mama? Ah da, daca ne controleaza securistii afla ca eu am nume german, ca Bruno are acte depuse, iar Razvan va fi bine mersi ca el este UTC-ist, adica garanteaza el pentru noi”.

Am plecat spre Centru dar nu am ajuns prea departe. Ajunsi in dreptul Bisericii Catolice din Iosefin, am auzit rafale de mitraliera si huruitul senilelor. Impuscaturile se auzeau din ce in ce mai aproape. Ca sa nu fim surprinsi, am sarit gardul, ramanand printre tufele din curtea bisericii cateva ore, pana cand am riscat si am plecat de acolo, mergand pe strazi laturalnice si facand mai multe opriri,pana am ajuns acasa.

Era ora 3 noaptea iar noi eram franti fizic si psihic….

Astazi, 18 Decembrie 2009, s-au aprins lumanari pe treptele Catedralei in cinstea celor 40 de tineri impuscati acolo, pentru ca portile bisericii se inchisesera.
Care din actualii preoti ai Catedralei era de servici atunci ? Cum il poti sluji pe Dumnezeu si sa lasi niste tineri sa moara?

In ziua de 17 Decembrie 1989, auzeam impuscaturi din oras, primeam telefoane de la prieteni din diverse locatii ale orasului, unii imi spuneam de manifestanti, altii imi povesteau de fortele militare masive scoase in oras, iar la fiecare apel mi se parea ca cineva ne asculta.Era exact acelas sunet pe care il auzeam cand vorbeam cu rudele din Germania.

Pe la ora 15 au venit la mine doi prieteni si ne-am hotarat sa mergem in Centru sa vedem cum evoluase situatia.

In oras nu circula nici un mijloc de transport, nimic.Am luat-o pe jos, fiind si o zi foarte frumoasa. Vedeam multi vecini, persoane pe care le stiam din cartier ca se indreptau in aceeasi directie.

Cum inaintam, in cartierul Iosefin am vazut primii soldati si primele tancuri.Militarii erau inarmati cu munitie de razboi si aliniati in doua randuri.Imi dadeam seama ca nu este de joaca si ca acei oameni erau oricand gata sa faca ce li se cerea, pe ideea “ori noi, ori ei”.

Ajungand in zona P-tei Maria unde fusese locuinta lui Tokes,am vazut alti militari.Ca si prima data erau inarmati , aliniati iar caporalul care ii conducea era de aproximativ 30 de ani, iar nu departe de el erau patru securisti imbracati in haine de piele neagra.

In Centru am vazut cum sunt sparte vitrinele magazinelor, intr-un mod foarte profesionist, cetateni rromi carau blanurile dintr-unul din magazine, din altul luau bijuterii si ceasuri.

In fata Alimentarei, erau cetateni care imparteau ceva alimente si bautura,imbiau lumea cu vin spumos “Zarea”, “Luati! E gratis!”. Cei mai multi si-au continuat drumul , nu multi s-au lasat pacaliti de aceasta manevra a unor barbati tunsi mult prea scurt, pentru a fi cetateni obisnuiti.

Am ajuns la hotelul Continental unde alt cordon de militari si militieni ce priveau multimea provocator. O femeie a strigat “Jos Ceausescu!” in momentul urmator au sarit pe ea si au lovit-o. Multimea a inceput sa strige “Hotii!” ” NU trageti!”"”Si voi sunteti romani!”,soldatii au luat pozitie de tragere, de undeva cineva a aruncat un coctail molotov, soldatii au ripostat…

M-am trezit tras de catre unul din prietenii mei, fara sa imi dau seama alergam. Ne-am furisat pe o strada laturalnica. Am ramas acolo, un timp sub o poarta. Deodata, am auzit o rafala de focuri si trasoase pe sus, mai tarziu am aflat ca se trase in manifestantii care veneau dinspre Podul Decebal.

Era deja intuneric , sa fi fost ora 20 , am ajuns din nou in Centru nu departe de lumea adunata pe treptele Catedralei Metropolitane.Oamenii aceia cantau “Desteapta-te romane !” si “Hora Unirii”.La un moment dat a aparut si un domn cu barba, avand in mana un steag cu stema decupata. L-am aclamat cand l-am vazut.
Am stat acolo , cantam si strigam “Jos Comunismul!”. Nu stiu cat timp a trecut, dar acele cantece si lozinci au fost intrerupte de mai multe rafale de arma.

Multimea s-a imprastiat.Am vazut cativa tineri cazand. Prietenii mei si cu mine am inceput sa alergam prin Parcul Central.Se vedeeau glonte ricosand pe aleea parcului, unele felinare se spargeau, auzeam sticla cazand.

Am luat-o pe strazi laturalnice pana acasa. Era trecut de 1.30 noaptea.
Mama mea s-a bucurat ca ne vedea pe toti teferi …

In ziua de 16 Decembrie 1989, ajuns din nou in fata locuintei pastorului Laszlo Tokes unde multimea vazuta cu o zi in urma, se dublase, erau in jur de 200 -250 de persoane.Era in jurul orei 16-17.

Intre timp imi facusem temele de casa, aflasem cine este Tokes, ce facuse si de ce “trebuia” sa dispara.In timpul zilei, acesta fusese subiectul principal al tuturor, sau al majoritatii discutilor pe care le auzisem la job, in tramvaie sau pe strada.

Stateam si ma uitam la oamenii din jurul meu, ascultam ce se discuta.Erau tot felul de oameni acolo:tineri, batrani, oameni in puterea varstei, intellectuali, muncitori.
Am ramas surprins cand am vazut niste doamne in varsta, mi-am dat seama ca erau enoriase, venind si impatind cani cu ceai.Am mai vazut oameni aducand mancare pastorului, se aflase ca nu mai avea salariu de mai bine de o luna.

In fata casei se vedeau cioburi de sticla, cu o zi inainte, nu avusese sticla la geamuri, i se pusese sticla la ferestre.

Lumea nu mai pleca cum o facuse cu o zi inainte ,ci statea acolo, oamenii nu paraseau locul, ci se adunau, se lipeau de grupuletele deja existente.

La un moment dat, cineva a strigat “Jos Ceausescu !”iar multimea a inceput sa scandeze “Libertate! Libertate!”.La cateva minute dupa aceste scandari, pastorul a iesit la geam si ni s-a adresat , rugandu-ne sa nu-i ingreunam situatia, ca sotia lui era bolnava, practic facea apel la calm.

Circulau zvonuri ca in casa erau securisti, stiu ca au intrat doua- trei persoane in casa sa vada ce si cum.

Urmaream reactiile oamenilor, multi fumau, altii discutau aprins, multi pareau transfigurati ca si cum simteau ce avea sa urmeze.

Lumea a inceput sa se infierbante si s-au oprit tramvaiele, miscarea pro-Tokes incepea sa se transforme intr-o revolta anticomunista.

Cineva, de pe scara unuia din tramvaiele oprite a strigat “Jos comunismul!”.

Fara sa imi dau seama l-am urmat, am strigat la randul meu.

Dintr-o data , parca m-am simtit eliberat, imi dadeam seama ca incepea sa imi faca placere sa strig acest lucru.In mod paradoxal, ma simteam bine, aveam aceeasi senzatie ca atunci cand te bucuri pentru ceva.Nu mai simtisem ceva asemanator pana in aceea clipa.

Mi-am dat seama ca prin acel strigat ma schimbasem, devenisem altceva, era poate primul meu pas spre propria-mi libertate.

De undeva din spatele eu a inceput sa se auda “Desteapta-te romane”, la inceput mai slab, apoi din ce in ce mai puternic.

Se zvonea ca Piata Maria urma sa fie blocata de Securitate.La auzul acestui zvon si la vederea unor masini negre, multimea a inceput sa se miste, formand o coloana, spre Caminele Studentesti.

Eu am plecat atunci dar am aflat ulterior ca studentii au fost inchisi in Camine, au sarit pe geam pentru a se alatura mmanifestatiilor. Multimea de oameni a ajuns in fata Consilului Judetean scandand “Vrem mancare!Vrem caldura!”. Au venit cateva masini de pompieri ca sa ii disperseze.

In aceea noapte a aparut si aceea lozinca “Romani veniti cu noi!” care era adresata celor care ieseau din schimbul doi, de la fabricile mari din oras.

Astazi, 16 Decembrie 2009, au fost aprinse 150 de lumanari in Piata Operei.

15 Decembrie 1989, era o zi frumoasa de Vineri.

Ma intreptam spre Centru, cand tramvaiul a oprit in statia din P-ta Maria.

Am ramas mut. Nu stiam ce se intampla, vedeam o masa de oameni adunati acolo, practic blocau strada T.Cipariu.Erau cam 100 de persoane,poate mai multi. Nu puteam estima cate.

Am coborat si m-am amestecat in multime.Am intrebat “Ce se intampla?” “Vor sa il evacueze pe pastor?” “Care pastor?” “Tokes.”. Era prima data cand auzeam acest nume.

Eram confuz , nu stiam ce sa cred.Vazand atata lume, imi dadeam seama ca e ceva serios.Se puteau intampla doua lucruri: sa se termine totul in aceea zi, sau sa continue.

Ascultam oamenii vorbind, erau grupuri de maghiari, erau si sarbi , nemti si romani, si cu totii sustineau un pastor reformat.

Oamenii circulau , intrau in Alimenatra de vis-a-vis, reveneau , se plimbau.

Era ceva ce plutea in aer, nu imi dadeam seama pe moment, apoi m-am luminat : era solidaritatea.

La un moment dat s-au aprins niste lumari, oamenii continuau sa stea acolo, pentru mine era ceva nemaitrait, simteam ca momentul era unic….

Am plecat, intr-un tarziu, ingandurat dar coplesit de o senzatie pe care aveam s-o retraiesc in acele zile.

Poze preluate de pe Roxana Iordache Blog

Cam asa se joaca cei doi Terrieri ai mei facand praf dormitorul
Pacat ca m-au observat, ca faceau mai multe giumbuslucuri, mult mai amuzante, sunt foarte creativi