In lumea bizara in care traim suntem tentati sa acumulam lucruri fara importanta reala.Punem foarte mult accentul pe material si neglijam, de multe ori, sanatatea sau viata de familie.
Ne cumparam case, gadgeturi de ultim racnet iar daca racim fugim pana la farmacie su luam Paracetamol.
Ne facem “bine” si continuam sa tinem ritmul cu dinamica societatii in care traim.Nu ne dam seama cat de fragila este viata noastra pana n-o patim….Din pacate, nu am atins inca nivelul de cultura de a merge la medic pentru preventie si am blocati in mentalitatea de a merge la medic cand suntem in ultimul grad sau la un pas de eternitate.
In 5 ianuarie 2015, am crezut ca voi pierde cea mai draga si importanta persoana pe care o am : pe mama mea.
Ignorand peisajul alb si gheata mama mea s-a dus la medicul de familie dupa reteta lunara.Ajunsa acolo abia respirand mi-a dat telefon spunand:
– Vino dupa mine ca mi-e rau!
In secunda doi am urcat in masina alaturi de un prieten si m-am dus la cabinetul cu pricina.
Doctorita imi spune :
– I-am facut trimitere la A.S.C.A.R.
– Bine, am s-o duc acolo.
Ajungand aproape de casa mama mea abia respira, se sufoca.Simptomele pareau ca cele ale unui infarct desi nu eram sigur ca aceasta era cauza.Nu o durea mana sranga, ci doar pieptul. Am chemat ambulanta.
In acest timp mama mea spunea sufocandu-se:
– Mor! Vai, mor, nu mai pot!
– Nu mori, nu acum! Nu ai voie! Vine ambulanta si te vei face bine. Mai ai ani de trait!
O masma pe spate si incercam sa o linistesc deoarece eram constient ca avea un atac de panica.
Dupa 25 de minute, timp in care mama s0a luptat cu greu sa respire au ajuns si cei de la “Ambulanta” Putea sa moara de trei ori…dar era singura disponibila.
Cand a ajuns salvarea medicul a intrebat:
– De unde vine doamna?
– De la medicul de familie…
– Pai, cine e boul care lasa sa plece un pacient in asemenea stare??Veniti doamna, va punem noi pe picioare…
Au urcat-o in ambulanta si au inceput primele manevre de de a o stabiliza.Un sfert de ora a stat masina ambulantei in fata blocului meu.Cand au pornit spre Spitalul Judetean, la Urgenta, am pornit cu masina in urma lor.
Au dus-o la Urgente.Singurele informatii le-am primit de la asistenta de pe masina care mi-a spus in prima instanta “edem pulmonar”.
Am stat in sala de asteptare din spital, privind un perete scorojit masurandu-l si numarandu-i crapaturile.Amicul meu era surprins de calmul meu.In sinea mea eram furios pe acest sistem sanitar care are atatea lacune si care mi se parea ca a ramas la nivelul anilor ’80.
Anticipand ca urma sa fie internata mi-am lasat amicul acolo si am venit accasa sa ii fac un bagaj cu cele necesare.Aceata actiune s-a dovedit a fi deosebit de grea, mai repede gasesti obiecte arheologice decat lucrurile mamei .Ma rog, intr-un final am gasit ce cautam : halat , pijama, ciotapi grosi, un pulover, ustensilele de igiena personala….
Intre timp pe mama o transferau catre Spitalul Epidemic.Am ajuns si eu cu bagajul in scurt timp accolo.Pe drum am vazut din masina, niste tineri cu o sanie, ce se distrau cu niste artificii avand o sticla de sampanie in mana.
Ce paradoxala este lumea aceasta, intr-un loc unii se distreaza iar in alt loc cineva lupta pentru viata….Procesul meu de gandire facea o serie de observatii filozofice, probabil, si oboseala si sentimentele contradictorii pe care le aveam isi puneau amprenta asupra mea.
Ajungand la spitalul unde fusese internata mama mea am dat de doctorita de garda care mi-a spus:
– Mama dumneavoastra suferade pneumonie si datorita diabetului si al problemelor cardiace pe care le are au creat acest complicatii care au dus la aceasta criza.Medicamentele nu isi mai faceau efectul din cauza infectiei la plamani.Va ramane internata 10-14 zile.
Ajungand in salon, mama era conectata de un echipament, un ferl de butelie, care ii furniza oxigen.I-am dat cele necesare, i le-am despachetat.Se simtea mai bine dar era extremm de speriata.Am mai stat cu ea putin asigurandu-ma ca e stabila,i-am ridicat moralul si apoi am plecat.
Era 12 noaptea.Dupa 7 ore de la declansarea crizei, puteam respira usurat.Aveam sa ma intorc a doua zi la ea.Stiam ca era pe maini bune.Dupa un somn profund stiam ca voi redeveni optimist si puteam sa imi fac planuri de viitor.
PS. La ora cand scriu aceste randuri mama mea este in afara de orice pericol simtindu-se bine si avand un tonuis ridicat.In fiecare zi am fost in viozita la ea cu mancare , fructe si tot ce imi cerea.A fost o perioada mai grea deoarece am fost singur si a trebuit sa am grija si de blanosi, sa fac cumparaturi, si chiar mancare….
Fiecare rau are si un bine…
In prima editie a anului a jocului au scris:
30
Însănătoşire grabnică mamei tale!
Sanatate multe mamei!
Am citit articolul ca pe un roman politist, tare m-ai speriat. Ma bucur sa va stiu bine acum şi că mama e mai întremată. Sănatate dânsei, ţie şi blănoşilor. Si tu mai aveai puterea să mă incurajezi pe mine..cu noul lupuşor. Cum să-ţi mulţumesc?
In putinele minute petrecute pe net mesajele tale apareau pimele si cum am fost crescut alaturi de aceasta rasa de caini , nu m-a lasat inima sa nu te incurajez si sa nu urmaresc evolutiea lupului tau…Era o descatusare…
Simplul fapt ca mi-ai citit si remarcat mesajele imi dau satisfactia ca a ti-am fost de folos. Daca lupusorul se adapteaza la voi , nu am nevoie de alta multumire 😛
Multă sănătate mamei tale!
Multă sănătate că-i mai bună decât toate!
Sanatare multa, mamei. Ma bucur ca se simte mai bine. Stiu cum e sa treci prin asemenea clipe.
Imi pare tare rau de necazurile prin care ai trecut, ii doresc mamei tale insanatosire grabnica si…schimbarea urgenta a medicului impostor in familie !
La multi si sanatosi ani !
De ce oare se intampla tocmai la inceput de an atatea lucruri rele? Mama mea, care m-a parasit de 10 ani, a facut in primele zile ale lui ianuarie primul ei atac cerebral. Dupa multi ani, tot in ianuarie, spre sfarsit, a paralizat si nu a mai putut vorbi…Vrea anul sa ne previna, sa ne spuna ca nu e totul roz? Postarea ta mi-a readus amintiri nu din cele mai placute. Mama avea diabet, am si eu, asa ca sunt constienta de tot ceea ce decurge de aici.
Ma bucur ca acum mama ta e bine. Ii doresc sanatate si inca multi ani, langa tine. Ai grija cat mai multa de ea, fiindca e de neinlocuit!
Ai scris despre unele neajunsuri ale sistemului sanitar. Le stim cu totii, mai mult sau mai putin, functie de cat de mult ne-am lovit personal de ele. Lacune mari avem insa si in modul de a intelege sau judeca viata. Ma refer aici la capacitatea celor mai tineri de a intelege si accepta ceea ce tine de asa-numita “varsta a treia”. Toti credem ca vom ramane mereu tineri, ca aceasta etapa inaintata nu ne va atinge prea rau. Nimic nu ne pregateste sa ne confruntam cu ea. Ca psiholog, ai intalnit, probabil, persoane, care au probleme legate de aceste lucruri. Ce facem ca sa educam lumea, sa o pregatim? Cred ca este ultima problema pe care si-o pune cineva.
Imi pare rau de cele intamplate mamei tale; multa sanatate ii doresc.