Mi se pare extraordinar de ciudat sa scriu despre Adrian Paunescu.

Desi am nu am fost niciodata de acord cu acest om, dansul era un om de stanga, eu de dreapta, nu am reusit sa fiu de acord cu el, mai niciodata, doar atunci cand venea vorba de cultura.

In studentie i-am conbatut toate ideile, dar l-am “prins” in cateva emisiuni in care si-a etatalat cultura.Poate, am eu o slabiuciune in legatura cu oamenii care au cultura, deoarece atunci l-am admirat. Nu i-am admirat persoana sau ideile, ci i-am admirat cultura vasta de care dispunea.

Cand eram mic, pe la 12-13 ani, am fost si eu la unul din spectacolele sale, sustinute cu cenaclul “Flacara”. Imi plaea Pitis , iar acolo il puteam vedea si auzi cantand.Cu toate ca era de-o schioapa, avusesesm deja experienta unei calatorii in Vest, si il vedeam mai altfel,spre deosebire de colegii mei, imi dadeam seama ca aveam in fata , un om cu carisma care putea manipula cu usurinta 30.000 de oameni.Cunoastea la perfectie psihologia multimilor.

Cu toate acestea , acel cenaclu, a constituit rampa de lansare pentru numerosi artisti.

Ce pot sa spun?

Fac si eu pate din “generatia in blugi”, chiar daca nu m-am lasat purtat de acele urlete, isterii in masa, ramanand simplu spectator.

M-am intersectat cu acest om , intr-o perioada nu tocmai benefica pentru mine, iar poezia sa, “Ruga pentru parinti” si “Repetabila Povara”, au fost ca o alifie pentru sufletul meu.

Ca poet, se spune, ca a fost genial, ca om , nu stiu, a fost ,poate, un supravietuitor al compromisurilor facute, ca om politic, nu stiu de ce as fi preferat sa nu se implice.

Inima sa, s-a oprit, obosita, pe 5 noiembrie.

Odihneasca-se in pace !!

Adaug ultima sa poezie, scrisa pe patul de spital, care demonstreaza inca o data ca oamenii devin mai “omenosi” (intelepti?), cu trecerea vremii.


De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi,
Din maxima profesorului grija,
În jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei,
Paziti-va si inima, si gândul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorându-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscând ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Da-mi, Doamne, viata, înca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.

Portretul poetului este “imprummutat” de la Daliana. Mi s-a parut cel mai reusit dintre toate cele aparute pe net, in ultimile zile.