Militarii din zilele noastre simuleaza diferite scenarii de razboi cu ajutorul unor programe complexe de calculator, care impletesc inteligenta cu hazardul. Se gandesc ei, oare, ca aceasta practica isi are originea intr-un joc pe care astazi, cei mai multi dintre noi,il consideram banal si inofensiv?

Ei, da, este vorba despre sah… Cea mai veche varianta cunoscuta a acestui joc provine din India, unde a aparut in urma cu un mileniu si jumatate, sub denumirea de „chaturanga”. Daca astazi majoritatea indienilor adulti declara ca joaca sah cel putin o data pe an, la inceput a fost un apanaj al elitelor, ca exercitiu de stapanire a nervilor, de gandire analitica si strategie militara.

O traducere aproximativa a cuvantului „chaturanga” ar fi „patru categorii”. Se banuieste ca in India piesele de sah erau de patru tipuri: infanterie, cavalerie, elefanti si care de lupta. Ulterior, vor aparea regele si vizirul. Cand sahul va ajunge in Europa, unde nu existau viziri, piesa va fi redenumita „regina”.

Cum? Sa fie regina – o femeie! – cea mai puternica piesa dintr-un joc al rabdarii, ratiunii si razboiului? Iata o situatie care trebuie sa ne puna pe ganduri. Aceasta intaietate ar putea fi o dovada ca,in cadrul elitelor medievale europene, femeia era vazuta ca jucand un rol important (fie si din culise) si ca, uneori, o regina isi putea apara regele sau interesele regatului mai bine decat o faceau sfetnicii, cavalerii sau militarii de rand.

Sah, sah-mat!

In India de acum cincisprezece secole, jocul a avut zaruri care decideau mutarile, iar tabla era monocromatica. Undeva in jurul anului 600 d.Hr., vecinii iranieni l-au preluat sub numele de „chatrang”. Se pare, fara zaruri…

In Persia jocul a capatat si o a doua denumire – neoficiala – anume aceea de „sah”, cuvant care in limba iraniana inseamna „rege”. Tot din iraniana provine si expresia „sah-mat!”, care se traduce prin „regele nu mai poate fi ajutat!” si anuntai ncheierea partidei.

La inceputul secolului al VII-lea, un razboi crunt si indelungat cu Bizantul a epuizat Persia. Arabii au profitat si, pe la 650 d.Hr, au cucerit teritoriul iranian. si asa,in urmatoarele secole, sahul s-a raspandit in toata lumea musulmana, ajungand pana in Spania. De pe tarmul african a patruns in zonele sudice ale Europei crestine, iar in Nord a ajuns prin intermediul negustorilor scandinavi care frecventau tarmurile Marii Negre.

În Bizant, jocul a primit numele alterat de „zatrikion”, iar in limba latina s-a numit „scacci” (de unde „scacchi”in italiana si „échecs”in franceza). Printre popoarele sud-slave si-a pastrat denumirea de „šah”. Aceeasi denumire a avut-o si la germani – „schach” – de la care, probabil, au imprumutat-o romanii.

Piesele destinate elitelor erau realizate din materiale scumpe, cum ar fi jadul sau fildesul  insa, pe masura ce jocul s-a raspandit printre oamenii de rand, piesele au inceput sa fie fabricate din piatra, lemn sau lut.

Musulmanii si sahul

Prima dificultate pe care o are un incepator,inainte chiar de a invata mutarile, este recunoasterea pieselor. Este, oare, o intamplare ca acestea au forme abstracte? Nu. Aspectul lor tine de relatia pe care sahul a avut-o cu religia de-a lungul timpului.

A fost o relatie spinoasa…

Tonul l-au dat musulmanii. Unii dintre ei au vazut in piesele cioplite fidel sub forma de regi, nobili, soldati, cai, camile sau elefanti (ultimele doua categorii au disparutintre timp) o sfidare a interdictiei de a venera chipuri realizate artificial. Sa nu uitam ca si Coranul combate idolatria, nu numai Biblia… Drept raspuns, piesele care reprezentau oameni si animale au capatat aspectul deformat pe care il au astazi.

Alte interdictii pe care Islamul le-a impus sahistilor au fost: de a juca in public, de a paria pe vreun jucator si, mai ales, de a combina jocul cu rugaciunile sau cu alte manifestari ale religiei. De exemplu, sahistii nu se puteau ruga lui Allah sa le ajute sa castige partida. Simplu, nu?

Desi au fost multe voci din sfera politica sau religioasa care au cerut interzicerea definitiva a sahului, acest sport al mintii a supravietuit pentru ca a avut protectori puternici. Unul dintre ei a fost califul Harun Al-Rasid (786-809), cel care a patronat si inchegarea povestirilor Seherezadei in limba araba.In cercul sau de apropiati se aflau cei mai vestiti jucatori de sah din toata lumea islamica.

Un alt exemplu de deschidere il gasim in secolul al XII-lea, cand statul nord-african al dinastiei Almohade a pus pe drapele tabla de sah…

In concluzie, pana in zilele noastre, liderii politici si religiosi musulmani au ramas inconsecventi fata de sah. Unii l-au acceptat, altii l-au declarat ilegal sau imoral. Putem spune ca atitudinea fata de el reflecta gradul de toleranta al fiecarui regim. De exemplu,in anii ’80 ai secolului trecut, jocul de sah a fost interzis o vremein Iranul ayatollahului Khomeini, iar in deceniul urmator l-au interzis talibanii afgani, pe motiv ca incita la pariuri si ii indeparta pe oameni de rugaciuni. Desigur, dincolo de motivele oficiale, putem banui si altele. Daca aruncam o privire mai atenta in istorie, vedem ca orice activitate care presupune gandire critica este descurajata de regimurile dictatoriale.

Crestinii si sahul

In lumea crestina, sahul a capatat forma pe care o cunoastem azi. Tabla a devenit bicolora, la inceput alb-rosie, ulterior alb-neagra. De asemenea, regina a inlocuit vizirul (cum am aratat mai sus), iar carul de lupta a fost schimbat cu tura, care a pastrat insa mutarile. Asa se explica paradoxul ca un turn de cetate, static prin natura sa, este atat de mobil pe tabla de sah.

Foarte interesanta este si soarta elefantului, un animal pe care europenii nu il cunosteau. Piesele arabe stilizate il reprezentau ca pe un trunchi incadrat de doi colti (fildesul). Englezii au vazut in aceasta figura mitra unui episcop, iar altii… caciula unui bufon (sau nebun).

Jocul de sah le-a lasat englezilor si o mostenire ciudata: denumirea de „Chancellor of the Exchequer”, utilizata si astazi pentru cel care este ministru de finante. Sa ne amintim ca in 1066 normanzii au cucerit insula si ca,in franceza, la sah se spune „échecs”.In epoca, dregatorul normand care a primit insarcinarea de a strange impozitele calcula pe o tabla asemanatoare celei de sah. De aici numele de „institutia tablii de sah” sau „Exchequer”, pentru oficiul care aduna darile…

In Europa Occidentala, cea mai veche mentiune a jocului apareinr-un testament catalan din anul 1008, prin care un conte si-a lasat piesele unei biserici. Initial,in lumea crestina, sahul a fost primit cu interes. Era considerat un joc regal, din moment ce stimula si desavarsea mintea unui razboinic.

Trebuie mentionat si faptul ca varianta cu zaruri „ajutatoare” a subzistat, pe anumite filoane,in lumea musulmana, iar de acolo a patruns printre crestini. si, cum am afirmat deja, zarul – care semnifica hazardul, dar si castigul nemeritat – constituia o problema de moralitate pentru orice bun credincios, reactia nu s-a lasat asteptata.

Razboiul bisericii catolice cu „sportul mintii” a inceputin 1061, cand un cardinal l-a informat pe papa ca a zarit un episcop jucand in public. Ca si la musulmani, unii teologi crestini au vazut in sah o indeletnicire care incita la pariuri si la indepartarea de Dumnezeu…

În Franta jocul a fost interzis de mai multi regi, dar era atat de popular incat toate restrictiile s-au dovedit inutile. Nici Ludovic al IX-lea cel Sfant (1226-1270) nu a inspirat mai multa piosenie jucatori lor impatimiti. Un cronicar ne spune ca,in timp ce naviga spre Orient, pentru a lupta impotriva musulmanilor, a vazut pe puntea vasului cativa cavaleri jucand sah. S-a repezit la ei, i-a certat, le-a luat piesele si le-a aruncat peste bord,in mare.

Abia catre anul 1400 regii Frantei au inteles ca nu vor castiga razboiul cu tabla caroiata si au incetat sa-i mai prigoneasca pe pasionatii acesteia.

Si in alte zone ale crestinatatii jocul a fost interzis, dar fara succes: in Anglia (1240),in Germania (1310) sau in Rusia (în 1093 si 1551). Condamnarea din Germania a venit mai tarziu – comparativ cu Anglia sau Franta – pentru ca in secolul anterior imparatul Frederic al II-lea a fost un pasionat jucator de sah, care uneori ii invita la palatul sau pe campionii Islamului pentru a se masura cu ei.

Astazi,in lumea crestina, interdictia politica sau religioasa nu mai exista. Mai mult, cunoastem si faptul ca cel putin sapte papi au jucat sah; printre ei, Inocentiu al III-lea (1198-1216, un mare sustinator al cruciadelor), Paul al III-lea (1534-1549, initiatorul contrareformei) si Ioan Paul al II-lea (1978-2005).

Sursa:Sorin Turturica – Muzeul Militar “Ferdinand I”