Odata demult, un munte bolnav de singuratate a plans in tacere.Era atat de indurerat in singuratea sa, ca pe zi ce trecea, devenea tot mai coltos si mai abrupt in suferinta sa.

Toata lumea il privea uimita si il compatimea: fagii, brazii, stejarii. Cu toate acestea, nici o planta nu putea face nimic, deoarece erau legate de pamant prin radacinile pe care le aveau… astfel, nici macar o floare nu ar fi putut inflori printre stancile sale.

Sus din cer, chiar si stelele au observat tristetea muntelui si una dintre ele s-a miluit de acel strigat si a coborat de pe cer………. A alunecat intre stancile si crestele muntelui, pana a aterizat obosita pe marginea unei prapastii.

Brrr!!!..era frig….Parca regreta decizia luata, era suparata ca parasise linistea cerului si se aventurase in necunoscut…….. simtea ostilitate….

Brumele ar fi ucis-o cu siguranta, dar muntele a fugit pentru a o acoperi, recunoscator pentru acea dovada de prietenie data cu inima…A infasurat steaua cu mainile sale de piatra intr-un puf moale si alb. Apoi, a imbratisat-o legand-o de el cu radacini tenace. Si cand zorii s-au ivit …s-a nascut prima floare de colt.

Florea de colt – aceea combinatie unica intre fragilitate si putere….

Sursa