La inceputul lui Iunie 1990, bunicul meu matern, a venit din Bucuresti in vizita la Timisoara.

Bucurestean sadea, cu ifose de capitala , bunicul era o personalitate puternica. Desi nu eram foarre apropiati, puteam dezbate cu el orice subiect.

Era un tip deosebit, un supravietuitor.Facuse 7 ani de razboi, practic toata tineretea si-o petrecuse pe front.Se insurase la 22 de ani dar fericirea lui nu avea sa dureze.Dupa ce i-a daruit al doilea copil (pe mama mea) , sotia i-a murit ca urmare a unei speticemii.A ramas vaduv, la nici 27 de ani, cu doua fetite mici.

Avusese de-a face cu rusii, fiind nevoit sa ii suporte, avea o mini-carciuma, deoarece era posesorul a 30 de pogoane de pamant cultivate cu cei mai buni struguri din zona Buzaullui.

In timp ce rusii isi faceau de cap in casa lui, in pod gazduia doi soldati nemti.

Nu era un om cult dar avea scoala vietii.Trecuse prin multe in viata fiind calit.Devenise un batranel modern,imbracat in blugi si camasi haioase.

La inceputul lui Iunie venise in Timisoara intr-una din vizitele lui.De regula, venea de 3-4 ori pe an la noi.

Imi amintesc ca am dezbatut alegerile ,discutasem politica, il dusesem in Centru sa vada “golanii”.

Imi povestea cat de multi “golani” erau in Bucuresti si cat de puternic era fenomenul.Intr-un fel, se simtea stingherit pentru faptul ca imi trantise telefonul in 20 Decembrie ’89, cand ii spusesem adevarul despre ceea ce se intammpla in oras.

Il simteam ca ma priveste altfel, sau poate el percepea o transformare de care eu nu imi dadeam seama vis-a-vis de dezvoltarea mea, sau maturizarea mea.

Tin minte ca ii placea sa calatoreasca noaptea pentru a putea trage un pui de somn, pentru ca a doua zi sa fie apt de luccru de parca ii cerea cineva socoteala.

Il condusesem la tren. Era in 13 Iunie 1990 seara.Il rugasem sa isi amane calatoria, sa mai stea o zi-doua, pana trecea nebunia.Refuzase categoric.Mama mea era ingrijorata dar nimeni nu il putea urni dintr-o hotarare.

A doua zi urmarisem consternat evenimentele din 14 Iunie si ce faceau minerii in Bucuresti.Imi dadeam seama ca ceea ce incepuse cu jumatate de an inainte in Timisoara, inceputul firav al unei democratii ,se putea termina in aceea zi.

Se incerca o reinstalare a ceea ce traisem inainte.Doar ca noi eram schimbati.

Pe moment ,gandul mi-a zburat spre bunicul meu care sosea int-un oras in fierbere.I-am dat telefon. Era ingrozit, credea ca vor intra in case.

Am avut o consolare, dar o afirmatie facuta de un om cu mandria bunicului meu,care rareori isi recunostea greseala , era o raza de lumina si dovada ca nu insistasem in van.

Imi spusese : “Ai avut dreptate in legatura cu Iliescu.”

Da, avusesem dreptate , din pacate prin ceea ce facuse in acele zile, ne aruncase in haos si ne taiase avantul si orice dram de incredere din partea statelor lumii.

Cat am pierdut in acele zile, nu putem estima, ci doar inchipui printr-un exercitiu al mintii.Vom spune mereu “daca nu era Mineriada eram departe….” Cat conteaza acel “daca”..

PS. Stau si ma gandesc ca pe Iliescu l-am vazut dupa 22 de ani in 13 Iunie 2012, stand la masa “invingatorilor” intre Ponta si Nastase.Este acelas care multumit minerilor pentru ca restabilisera ordinea in Bucuresti.

Nu imi fac iluzii ca va fi judecat vreodata. Mi se pare ca Iliescu este blestemul nostru…

In sado-masochism-ul meu nu am putut rezista sa nu pun fotografia cu Ilici multumind ….imi cer scuze.