O buha cu ochii imensi isi facea veacul pe o creanga a copacului sub care trei barbati calare priveau orizontul cautand sa desluseasca in intunericul ce se lasa care era drumul pe care aveau sa-l urmeze.
– Nu departe este un han, zise unul dintre ei.
– Si pe aproape se afla cetatea Tarlau.Am prieteni acolo , sunt convins ca ne-ar omenii.
– Trebuie sa ajungem la Castelul de pe Stanca! Trebuie!
Dadura bice cailor si pornira in galp spre targul si vama Bran.Cizmele lor cu pinteni impungeau bietele animale semn ca timpul nu era de partea lor.
Ajunsi in targ gasira “Hanul Cavalerilor”.
In timp ce isi lasau caii in grija grajdarilor un client al hanului remarca:
– Ce cal mandru!Un asemenea exemplar nu apartine oricui , adauga el privind curios catre cei trei straini ce se asezau la o masa.
Cei trei aveau haine obosnuite dar curate.In mod ciudat tocmai acest lucru atragea atentia, atitudinea si gesturile lor spuneau mai multe despre ei decat si-ar fi dorit.
– Ce doriti , nobili cavaleri? intreba mieros hangiul.
– Bere, vin si ceva de-ale gurii.
– Tocmai am vanat un mistret si va asigur ca are o carne deosebit gustoasa.Pentru trei galbeni…
– Trei galbeni daca oferi si gazduire altfel…
– Da-i trei galbeni, doar sa nu-l aud tanguindu-se !
– Esti prea darnic, printe.Daca nu te tocmesti cu ei te jupoaie de viu.
– Nu vreau sa fim prea remarcati doar stii de ce am venit aici.
– Excelenta, stiti ca Francois va spune aceste lucruri cu buna intentie deoarece este obisnuit cu aceste locuri.Si nu uitati este unul din putinii templieri ramasi in viata.
– Stiu, prietene, stiu.Pe cat este de curajos , pe atat de loial. Francois, cum de ai ramas credincios Ordinului chiar daca acesta nu mai exista?
– Exista , alteta, suntem putini dar mai existam cativa care ne ghidam dupa principiile si regulile acestuia.Nu stiu daca Franz v-a spus, dar strabunicul meu a fost omul de incredere al Marelui Maestru Jacques De Molay.Din tot ce au avut ai mei a mai ramas aceasta spada florentina si un pumnal.Toata averea familiei, a Ordinului s-a risipit…pana acum…
– Sst! Prietene cine credea ca Philippe de Luxemburg se va lasa atras intr-o astfel de aventura? Sunt frate si fiu de rege si iata-ma intr-o bodega facand planuri cum sa gasesc comoara pierduta sau ascunsa a templierilor.Daca nu as fi aflat din sursa sigura ca in pasajul secret al Castelului de pe Stanca se afla ascunse bogatii nemaintalnite, as fi spus ca este doar o poveste.
– Dar templieri au venit si-n Transilvania.Multi…
– Vedeti voi prieteni, zise el scotand de sub tunica un medalion pe care era pictat in miniatura tabloul ce o infatisa pe frumoasa Louisse de Hohenzollern, pentru ea am nevoie sa fiu bogat.
– Printe, nu va amagiti!Stiti protocolul, greu va fi ca batranul print sa isi lase fata fara o diadema de regina.Eu va sunt alaturi…
Printul ofta.Ar fi dat bani si toate bogatiile lumii pentru a fi cu aleasa inimii sale….ar fi dat chiar comoara templierilor.Uitatndu-se pe geam vazu siluaeta maiestuaoasa, desenata parca cu penelul a castelului ce il va tine prizonier pentru o noate pe printul vlah,Vlad.Era o fortareata greu de cucerit.Cum au sa se strecoare pentru a ajunge in pasajul secret era o eningma si pentru el.Era prea obosit sa gandeasca, stia insa ca Francois avea un plan bine ticluit.
Vor reusi sa gasesasca comoara? Nu stim inca…
S-au jucat cu cuvintele:
30
Pentru iubire orice cavaler e gata să răstoarne până şi Pământul dacă este nevoie! Nu-i aşa? 🙂
Aştept continuarea…
In sfarsit ai scris ceva pe gustul meu. Mi-a placut si astept continuarea 🙂
Nu ştim dacă prinţul a găsit comoara templierilor, dar tu ai găsit sigur cufărul cu poveşti. Tot o comoară… 🙂
mica fractiune de povestire gen Alexandre Dumas,sigur ca mi-a placut.De multe ori am impresia ca am ramas agatata in timp,dorind si citind genul asta de literatura